Recent s-au împlinit 165 de ani de la nașterea dramaturgului Ion Luca Caragiale, în comuna dâmbovițeană Haimanale, care astăzi îi poartă numele. Dacă îi citești biografia, fie și printre rânduri, găsești referințe de top despre autorul Unei nopți furtunoase – cuvinte ca „apogeu”, „capodoperă”, „succes răsunător”, plus o listă întreagă de articole, nuvele și piese de teatru scrise, reviste înființate sau instituții conduse.

Pe lângă toate astea, a fost, pe rând, profesor, copist, sufleor, traducător și nu te-ai gândi că, pentru a-și câștiga traiul, la un moment dat, a lăsat la o parte condeiul și a făcut pact cu… hameiul.

Și despre asta vreau să scriu astăzi, dar nu înainte de a puncta că biografia pompoasă a marelui dramaturg se încheie, cum nu se poate mai abrupt, cu plecarea din țară, la Berlin, în primăvara anului 1905, în urma decepțiilor din plan social și cultural, dar și „afaceristic”.

Caragiale, berarul șef al anilor 1890

Plătit nesatisfăcător din meseria pe care o făcea, și îndrăgostit, poate peste măsură, de braseriile vremii, care i-au inspirat cu nemiluita piesele de teatru, dar și momentele și schițele atât de celebre, dramaturgul a intrat în afaceri cum nu se poate mai neinspirat: cum bine scria Elisabeth Bouleanu aici, „Ioan Luca Caragiale a fost considerat cel mai fantezist negustor al Bucureştiului de odinioară.

Prima berărie a dramaturgului își deschide porțile în 1893, pe strada Gabroveni din București. În asociaţie cu un hotelier pe nume Mihalcea, Caragiale a deschis chiar prima berărie din Capitală, denumită, original, Mihalcea şi Caragiale. A urmat Bene Bibendi, pe strada Şelari, la începutul lui 1894 (numele ar fi fost o aluzie disimulată la „Bene Merenti”, premiu pe care, în vremea aceea, nimeni nu se grăbea să i-l acorde pentru activitatea sa ca dramaturg) și, tot în același an, în toamnă, și-a încercat norocul la Buzău. A concesionat, pentru un an, restaurantul gării și, cât timp a stat aici, le spune prietenilor din toate zările să-i trimită scrisorile pe adresa „Caragiale, restaurantul gara Buzău”.

Niciunul nu a mers așa cum trebuie, în principal pentru că dramaturgul își invita prietenii la berărie și nu îi lăsa să plătească, așa că în 1901 se întoarce în București și deschide, peste drum de fostul Teatru Naţional, pe strada Ion Câmpineanu, Berăria Gambrinus. I se și spunea, în acea perioadă, „Domnul Gambrinus”. Dă faliment și de această dată și apoi, scârbit, pleacă din ţară.
Nenea Iancu, cinstit în zilele noastre cu o bere care îi poartă numele

Recunoscându-i peste vreme pasiunea pentru bere și berării, un grup de tineri din București au deschis, aproape de centrul Capitalei, Restaurantul-berărie „La Nenea Iancu”. Mai mult, aceștia au creat și un nou brand, de bere nefiltrată, Berea Nenea Iancu – un omagiu adus omului Caragiale, iubitor de bere bună și făurar de berării.