Domeniu: Beletristică
Editura For You, 300 p.
În pofida faptului că mă dezamăgise şi mă rănise, nu puteam să-l urăsc. Eram supărată pe el şi simţeam nevoia să îl torturez cu reproşuri. Voiam să-l fac să simtă toată durerea mea, să simtă gustul amar al vinovăţiei, dar asta nu mi-ar fi adus mie alinare. Îmi era ciudă că nu-l puteam urî, fiindcă aveam impresia că dacă l-aş fi urât sau dacă măcar nu l-aş mai fi iubit, suferinţa mi-ar fi fost mai uşoară.
Când cineva ne răneşte avem tendinţa să căutăm alinare în braţele protectoare ale cuiva care ne iubeşte şi în care avem încredere. Eu nu mai aveam braţe primitoare care să-mi ofere linişte şi siguranţă. Aveam doar braţele imaginare ale tatălui meu pentru a mă adăposti.
Priveam omul care mă dezamăgise cel mai tare. Avea un aer vinovat, spăşit, resemnat. Nu-şi ridica privirea şi aveam impresia că nici măcar nu respira. Stătea ca un condamnat care îşi aştepta îngrozit sentinţa.
Mi-am amintit de îndată de tatăl meu care îmi spusese cândva să nu lovesc niciodată un om aflat la pământ, oricât de gravă ar fi greşeala lui.
– Învaţă să-ţi stăpâneşti furia şi dorinţa de a-l pedepsi pe cel care te-a rănit. Când omul e la pământ are nevoie de ajutor şi de mângâieri, nu de lovituri.
– Şi dacă nu le merită?
– Oricine le merită, dacă tu eşti un om bun. Dacă nu poţi înţelege şi ajuta un om decăzut, cu ce eşti mai bună decât el?
Vorbele tatălui meu îmi răsunau în minte ca un ecou. Avea dreptate. Cu ce aş fi fost eu mai bună decât el dacă l-aş fi torturat cu reproşuri și dacă l-aș fi umilit?
„Când un om a greşit, nu-i arăta cât de urât este, ci cât de frumos ar putea fi.”, spunea tata.
Oricât de frumoase şi de umane erau îndemnurile tatălui meu, în mine se purta o luptă aprigă între orgoliul meu rănit, prejudecăţi şi dragostea pe care i-o purtam celui care mă rănise. Însă dragostea a învins.
